vineri, 15 ianuarie 2016

Pește rebotezat ....



 

    Matei, tatăl lui Alex, intră în concediu de odihnă. Era o minune că reușea, după ani buni, să-și ia o jumătate din concediu în plină vară. Își propusese să-și ia familia și să petreacă o săptămână la rudele lui, la Crețulești, și cealaltă săptămână în Moldova, la rudele soției lui, Ileana.

   A doua zi în pragul casei părintești, mama Lina se bucura că i se umpluse bătătura cu bucureșteni dragi, fiul cel mijlociu, nora moldoveancă și nepotul care de curând era și școlar- tocmai ce trecuse de primul an la litere, și acum se bucura și el de prima lui vacanță mare.

-Bine-ați venit , maică ! Tare mi-era dor de voi. În fiecare zi mă uit în cale să văd...oare copiii ăia ai mei ce-or mai face ? Nu le-o da Dumnezeu gândul ăl bun să mai  vină pe la casa părintescă ? Și uite că rugile mele au prins acolo unde trebuie și v-au adus la mine. Alex mamă, cred că numai tu ai tras de Matei și ai reușit să-l convingi să vină cu tine la pescuit, că de când te-a învățat unchiu-tău Ion să dai la pește, cred că numai la baltă ți-e gândul, așa-i ?

- Mamă mare, aici cam ai dreptate. Abia aștept să merg la un pescuit cu tata și cu unchiul Ion.

Și cum vorbeau ei de lup, cine credeți că apare din grădina bunicii ? Unchiul în persoană, cu pălăria dată pe spate și cu pașii lui hotărâți însoțiți de papucii de lemn, clămpănitorii în care el se simțea cel mai bine posibil.

  -Matei, Leano, Poranghelles, bine ați venit ! Ce mă bucur că am reușit să-mi iau și eu câteva zile de concediu ...Abia am reușit să-l conving pe domnul Vitanidis să mă lase la vatră pentru o săptămână. Avem niște filmări prin Apuseni. Daaa...mai important pentru mine era să fiu cu voi aici, că veniți atât de rar pe la noi că nu puteam să ratez ocazia asta.Mai ales că mi-a venit și ucenicul, putem merge la pescuit.

 -Unchiule, abia aștept să prind și eu niște șalăi. Mi-a spus tata că ai prins la pod la Rebegești unul mare de tot. Cât era de mare ?

  -N-a fost un record dar tot a avut vreo șase kile. L-am prins la piciorul podului de lemn. Se aude că ne vor face unul nou de beton că...astă iarnă a căzut un tractor în apă; a alunecat chiar la capătul podului. Era polei, digul se îngustase la capetele podului și ăștia nu fac nimic decât dacă se întâmplă vreo nenorocire. Bietul tractorist n-a putut să se salveze.

Dar...morții cu morții, vii cu viile ! Eu zic să mergem în seara asta să pridem niște zvârlugi cu târbocul și măine dimineață, cu noapte-n cap s-o luăm spre podul de lemn de la Folcoianu unde am auzit eu că se dă șalăul în ultima vreme ...într-un mare fel. Matei, tu ce părere ai ?

 -Nenicule, eu cred că tu știi mai bine pe unde trebuie căutat peștele acum, în plină vară. Dar până atunci eu zic să ne așezăm aici , la umbra nucului ăsta bătrân și să mai depănăm din caierul amintirilor pentru bucuria revederii cu cei dragi.

 În jurul mesei pe scaune și pe băncuțe, la  umbra nucului din curtea bunicii, cei doi frați, la un pahar de vin, au vorbit, au glumit, au jucat șah, Ileana și tanti Mărioara au gătit, au făcut gogoși și poale-n brâu, timp în care Alex, cu permisiunea unchiului Ion a luat bicicleta acestuia și a frecat-o prin curtea cea largă a bunicii, când pe o pedală când pe cealaltă, dând rotocoale și opturi, necăjit că nu prea ajungea la șa. Dar ...se va face el mare ! Mai apoi, plictisit de bicicletă, a trecut drumul la Marian, nepotul lui Țanev grădinarul, și în curtea acestuia împreună cu alți copii ai vecinilor, au încins o joacă de-a dacii și romanii, inspirați de filmul Dacii care tocmai apăruse pe ecranele cinematografelor românești. O parte din filmările Dacilor fuseseră făcute la Buftea, cetatea fiind chiar pe malul lacului. Alex o putea vedea chiar din curtea în care se afla. Sulițe, săbii și scuturi – toate confecționate din lemn și vopsite în culori metalizate, se găseau în toate curțile cu copii din satele învecinate cu Studiourile Buftea. Imaginația copiilor  nu avea margini. Unii erau cai și îi luau în cârcă pe cei mai mici care erau călăreți- aceștia înarmați cu săbii, sulițe, scuturi, sandale romane , apărători de glezne și de antebrațe. Era o larmă și o voie bună generală, o atmosferă de vitejie și îndîrjire în luptă, cum numai în mintea copiilor, transpuși cu totul în rolurile lor, mai poți găsi.  Seara se lasă peste sat, unii obosiți în luptele de apărare ale cetății și ceilalți demoralizați că n-au putut-o cuceri nici astăzi s-au dus pe la casele lor, amenințând că mâine o vor lua de la capăt.

Alex, Matei și unchiul Ion în fruntea lor, clămpănind din papucii lui de lemn, se îndreaptă către gârlă ca să prindă zvârlugi- momeala mult preferată de șalăii vărgați ce stau prin cotloanele bălții în așteptarea prăzii mult visate. Din câteva aruncări cu târbocul, au umplut ganta și o găleată cu  baboi și cu zvârlugi numai bune de pus în cârlige. Noaptea se lasă și odată cu ea liniștea cuprinde satul. Se mai aude câte un câine ici și colo, dar țârâitul greierilor te îndeamnă să adulmeci cu plăcere mireasma de regina nopții din curtea bunicii. Moș Ene vine pe la gene și Alex se trezește direct în patul pufos din camera de la drum, acea cameră unde într-un scrin se află un sertar cu bancnote și monede de dinainte de stabilizare, cu chipul regelui Mihai și alte mărimi încoronate  de dinainte de război. Pe pereții camerei fotografii de familie, nenea Titi –fratele bunicii care nu s-a mai întors din Siberia, bunicul Mitică trecut la cei drepți de foarte tânăr, copii, nepoți și strănepoți de la șapte neamuri ale bunicii Lina.

                                       *

   - Alex, trezește-te, hai că trebuie să plecăm la pescuit. Unchiul Ion este deja afară și ne așteaptă !

  - Sunt deja treaz, tată. Mă îmbrac acușica și vin la voi !

Ion, pescarul șef al echipajului, cu rucsacul cu merinde în spinare, legase undițele de cadrul bicicletei și ancorase ganta cu zvârlugi pe portbagaj. Cu un fluierat scurt, ca de șef de gară dădu semnalul de ieșire din curte și de plecare în mica lor expediție. Era o dimineață calmă cu miros de regina nopții și lătrat vesel de cățel – bucuros de revederea stăpânului care-i dăduse un codru de mămăligă și un blid de apă, mai adineauri.

- Eu o iau înainte cu bicicleta, ca să ocup niște locuri bune pe podul de la Folcoianu, Matei. Tu și Alex veniți cât puteți de repede, că nu-i departe. Într-un sfert de ceas puteți să ajungeți. Hai...gata ! Ne vedem acolo !

Încălecă pe Tohan și demară, ieșind pe drumul proaspăt pietruit, luând-o la stânga spre satul vecin. Matei, cu Alex de mână, încuiară poarta și luîndu-i urma lui Ion se grăbiră să nu-i apuce ziua pe drum. Trecură pe lângă cimitirul de la marginea satului cu mulțime de cruci, flori, lumânări, candele pâlpâitoare și miros de tămăie. Din drum se vedea și crucea bunicului Eftimie, pe care Alex îl știa numai din pozele de pe pereții bunicii Lina. Era pomenit mereu de Matei, care se pare că era preferatul bunicului, dintre cei trei băieți pe care-i avea. Matei semăna cel mai bine cu Mitică- așa i se spunea în familie și în sat bunicului Eftimie. Era mai calm și vorbea puțin. Cine ascultă, cumpără...cine vorbește, vinde- spune o vorbă din bătrâni. O socoteală simplă zice că dac-ar fi trăit, Mitică ar fi avut 56 de ani și ar fi mers sigur cu ei la pescuit.

   - Să-mi amintești să-ți povestesc o întâmplare de pe vremea când Mitică mergea cu mine la pescuit, Alex. Acum, n-avem timp de povești. Uite, facem pe drumul ăsta din dreapta și ajungem la podul de lemn. Uite, nenicu Ion a și întins undița lui.

Pe pod mai erau câțiva pescari. Din apă se ridicau vălătuci de ceață. Apa caldă și aerul rece al dimineții se combinau și făceau ca plutele abia să se vadă. Matei își luă și el o undiță iar pe cea mică i-o întinse lui Alex.

   - Neică, să prindeți zvârluga de bot , nu de coadă. Dați la fundul apei. Vedeți că aici are fo doi metri. Nu vă grăbiți cu trasul. Trageți numai când vă întinde el firul. Atunci înseamnă că a înghițit momeala bine și ...nu mai are nici o șansă să scape din cârlig. Uite, mie mi-a și luat-o acum ...Nu-i prea mare, este un strapazan.

Primul șalăiaș poposea în traista de pânză a unchiului.

     -Alex, ție ți-am făcut o undiță mai scurtă cu care să poți pescui prin gaura asta din planșeul podului. Șă nu te apropii prea mult de margine...că aici este apa adâncă iar tu încă nu știi să înoți.

  Bine, Unchiule ! Numai că o să te rog să-mi pui și mie o zvârlugă în cârlig. Una mare, ca să prind un șalău baban !

   - Matei, ai un flăcău pe cinste. Nu se-ncurcă cu jucărele mititele. Ăsta atacă direct obiective mari. Io când eram ca el dădeam după săbioare și bibănei, roșioare și plăticuțe. El vrea să prindă direct petișorul de aur. Știi cum e cu norocul începătorului ?  Stai să vezi !

   - Nene, el e din altă generație – prima generație de încălțați. Vedem noi ce-o ieși din el până la urmă. Dar știi cum e. Așchia nu sare departe departe de trunchi.

  - Hai, gata cu vorbăria că nu mai prindem pește. În apă sunetele sunt amplificate. Mi-a spus mie un paznic de baltă ...acum vreo doi ani. Și cred că avea dreptate. S-a verificat.

Încet soarele s-a ridicat pe cerul albastru, brăzdat în înalturile lui de avioane cu reacție. Zumzetul lor străpungea aerul curat al dimineții și ajungea până la pescarii noștri care se distrau prinzând strapazani frumoși, mai mici ...mai mari. Numai Alex nu avusese nici o trăsătură. Era cu ochii pe plutoiul mare din cocean de porumb care se mișca ușurel în curentul apei ce se scurgea pe sub podul de lemn, construit în urmă cu vreo trei decenii. Ion și Matei aveau activitate; se distrau și...vorbeau în șoaptă despre evenimentele vremii. Mai aveau puțin și umpleau traista cu pește. Pluta undiței lui Alex săltă voioasă de două ori, apoi încetișor se scufundă precum periscopul unui submarin  și dispăru, cărată de peștele mult așteptat în contracurentul apei. Alex țâșni în picioare și înțepă hotărât. Undița îi vibra în mâini, peștele părea să fie unul voinic ce se împotrivea soartei nemiloase ce-i înfipsese un cârlig în botul dințos. După câteva volte prin apa verzuie, apăru la suprafață și începu să plescăie pe luciul apei, trădându-l pe Alex care avea ambiția să scoată peștele prin gaura aceea din podeaua podului fără ajutorul cuiva.

   - Ce faci Poranghelles? Ai înțepat un pește și nu zici nimic? Păi ăsta-i un șalău în toată regula măi Alex. Ce-am prins noi doi- io și tac-tu – până acum, au fost niște baboi pe lângă al tău. Matei, bagă tu minciogul pe la marginea podului că altfel îl scapă. E prea mare și nu cred că rezistă firul la greutatea lui.

   La puțin timp după isprava lui Alex, au strâns undițele și au plecat spre casă. Erau cu toții mulțumiți. Fusese o zi frumoasă, se distraseră de minune și aveau și o captură – un șalău frumos de cam trei kile – care era cel mai mare pește prins în ziua aceea la podul de la Folcoianu. Au hotărât să meargă spre casă nu așa cum veniseră, pe drum, ci pe poteca pescarilor, de-a lungul bălții. Alex căra cu mare drag traista cu pește mărunt. Matei avea în mână șalăul lui Alex , iar unchiul Ion ducea de coarne bicicleta. Alex se opri în dreptul unui tufiș ca să rezolve o trebușoară ce nu mai suporta amânare. Tocmai atunci Ion, care era în fruntea plutonului se întoarse să-i zică ceva lui frate-său. Alex cu cocoșelul în mână dădea calul la apă , cu o presiune demnă de toată lauda ... dar traista cu pește – prinsă de gâtul băiatului îi alunecă în față și jetul o împroșcă, botezând încă o dată șalăiașii conținuți.

   - Așa Poranghelles, pișă-te pe ei că sunt prinși de noi. Matei, Alex face mișto de noi !

  - E copil nene. Nu-ți face inimă rea !

   Au ajuns acasă. Alex a înșirat toți peștii pe marginea prispei bunică-si. I-a ales și a făcut trei grămezi ca să-i împartă frățește cu Unchiul Ion și cu Matei. I-a chemat și le-a arătat isprava lui. Ion rîdea în sinea lui și spuse :

   - Neică, eu pește d-ăsta nu mănânc !  

   Au trecut anii și de câte ori se vedeau Alex cu unchiu-său Ion, își aminteau de primul pește mare din viața de pescar a lui Alex și de isprava cu cocoșelul lui  poznaș care a botezat traista cu strapazani pe care se încăpățâna să o care, chiar dacă era la limita puterilor lui de-atunci.